Hagi? Lucescu? Lucescu jr.? Antrenor străin? Din câte observ, discuțiile legate de noul selecționer al Naționalei vizează persoanele, fiecare cu calități și defecte, fiecare cu echipa lui de susținători în conducerea fotbalului românesc și printre suporteri. Nu am o opțiune legat de asta, dar pot să formulez un criteriu care mi se pare esențial: pentru ca îndepărtarea lui V. Pițurcă să însemne într-adevăr o schimbare în fotbalul românesc, o altă epocă, trebuie ca noul antrenor să fie un antrenor de verde, nu de roșu sau albastru. V. Pițurcă este un om de fotbal format înainte de ’89. El a fost învățat încă de pitic și junior că una e realitatea de pe teren și alta cea din tribuna oficială sau din norii de deasupra stadionului. Era vremea Ceaușeștilor microbiști, a potentaților comuniști, fiecare cu echipa și cu jucătorii lui „de suflet“, vremea generalilor, a Miliției și Armatei contrându-se și pe terenul de fotbal, vremea în care Mitică Dragomir, ultimul susținător al lui Pițurcă de azi, comanda ca pe halbe golurile de care avea nevoie F.C. Scornicești. Prima întrebare a antrenorului către copilul venit la fotbal era: „Ce e taică-tu?“. Dacă n-aveai pe cineva cu umeri lați, roșii sau albaștri cu stele, care să te susțină, se putea alege praful de cariera ta sportivă, oricât talent ai fi avut. Și invers, prin toate sporturile puteai admira mediocrități împinse în față „tovărășește“.
Rezultatele din ce în ce mai proaste înregistrate cu tricolorii de V. Pițurcă se datorează în bună măsură și grijii pe care fostul selecționer o are în sânge de a satis- face „strategic“ grupurile de interese din jurul Naționalei. Legat prin tot felul de sfori de clanul Becali, de M. Dragomir, de M. Sandu, I. Lupescu, de întunecata lume subterană a stadioanelor românești, Pițurcă era mai preocupat să se „poziționeze“ bine în această junglă, decât să alcătuiască cea mai bună echipă disponibilă, care să joace cu adevărat fotbal. Modul în care a fost înlăturat în 1999 de la cârma Naționalei, după ce calificarea fusese obținută, n-a făcut decât să-i întărească convingerea că important e scorul pe care îl ai la tribuna zero, nu pe tabela de marcaj.
Acest mod de a gândi alterează totul în activitatea unui antrenor: de la tactica pe care încearcă să o impună echipei până la relațiile profesionale cu jucătorii. Așa s-a ajuns ca jucători în formă să fie lăsați pe dinafară, iar alții, șefi de bancă la echipele lor de club, să fie „senatori de drept“ la Națională. Iar tactica de ansamblu a tricolorilor a devenit tot mai închisă, meschină, bicisnică, crispată de obsesia de a nu pierde, de a „ieși bine“, fie și dacă joci altceva decât fotbal.
Noul selecționer al echipei naționale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber. Fără belciuge în nas de care să poată fi tras. Și să iubească într-atât fotbalul, încât să nu accepte pentru Națională altă soartă decât cea hotărâtă pe gazon. Tricolorul fotbalului românesc are nevoie de verde, de verdele ierbii, nu al meselor de cazinou.
"Noul selecționer al echipei naționale trebuie, cred, dincolo de priceperea lui în meserie, să fie în primul rând un om liber" – Cristian Tudor Popescu
Â
Citește si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER